Opreste-te

Te trezeşti,deschizi ochii în grabă,fără să vezi măcar lumina dimineţii.Alergi prin casă,alergi pe stradă,întîrzii,strigi,te enervezi,regreţi,uiţi,nu eşti atent,nu eşti prezent,ţi-e somn,ţi-e foame,n-ai chef de nimic,eşti epuizat,eşti orb,eşti surd,dar nu şi mut,înjuri,strigi,jigneşti,regreţi,apoi uiţi.

Te grăbeşti,economiseşti timp şi pierzi clipe,critici,eşti nemulţumit,eşti stresat,alergi spre casă,eşti epuizat,te trînteşti în pat şi adormi.

...

Opreşte-te o clipă,doar una mică mică de tot şi priveşte în jurul tău,priveşte-i pe toţi cît sunt de ridicoli alergînd după ceva care nici măcar nu-i mulţumeşte.Ei nu trăiesc,ei supravieţuiesc de pe o zi pe alta,sperînd că mîine lucrurile se vor schimba.

Nu uita că viaţa nu aşteaptă să-i înţelegi rostul.

 Zîmbeşte,fii fericit,iubeşte şi nu te grăbi,pentru că îţi economiseşti viaţa,nu timpul.

Pe curînd..

Aşternutul rece adăpostea doar corpul ei firav şi razele dimineţii îi mîngîiau pielea trandafirie.Era o linişte mortală şi se desluşea doar respiraţia ritmică şi adîncă.Bulevardul forfotea de oameni grăbiţi,care în loc să savureze frumuseţea dimineţii şi să admire răsăritul,se îmbulzeau către metrou,fără să ştie măcar unde se îndreaptă cu adevărat.

Ea se ridică din pat ca o pasăre rănită,schiţînd un zîmbet trist şi privea spre locul gol şi rece pe care îl lăsase el.Dar cu toate că nu-l putea atinge,nici vedea,nici auzi,îi simţea prezenţa oriunde se afla.Îi purta mereu mirosul în nările mici,iar pielea ei nu recunoştea altă atingere decît mîngîierile lui.Poate că era prea departe ca să-i mai poată zîmbi,să-l poată săruta,dar nu într-atît încît să nu-l mai poată iubi.

Învăţase cu timpul că dragostea e tăcută şi printre adevăratele sentimente nu e loc pentru cuvinte.

Îşi dăduse în sfîrşit seama că de fiecare dată cînd întîlnea pe altcineva,descoperea o iubire atît de diferită şi nouă,de parcă nu o mai întîlnise pînă atunci.

De data asta descoperise ceva îndeajuns de puternic ca să nu cedeze sub durerea distanţei,de data asta simţea pe propria piele ce înseamnă să trăieşti iubind.

Nici dimineţile nu erau atît de friguroase şi înceţoşate,nici serile,atît de lungi şi obositoare.Nici măcar dorul care se prelingea pe inimia ei nu era atît de apăsător,pentru că la capătul tuturor suferinţelor o aştepta el.

…

Mergea pe bulevardul scăldat de lumina dimineţii şi din cînd în cînd întorcea capul la vreo intersecţie.Poate cumva el e acolo,poate s-a întors,poate şi-a scurtat călătoria…

Dar erau doar umbre,sau trecători grăbiţi.

Se aşează la masa unde obişnuiau să ia micul dejun şi priveşte către orizont.

-Bonjour mademoiselle,un thé?..

-….

Să nu laşă niciodată viaţa să-ţi ia oamenii la care ţii.Luptă-te pentru ei,fie-ţi dor de ei şi crede că se vor întoarce într-o buna zi,pentru că uneori speranţa este unica care ne poate menţine în viaţă.

Asta e de fapt adevărata fericire-să crezi cu adevărat în ceea ce iubeşti şi să şopteşti în sinea ta “şi totuşi există iubire” atunci cînd toată lumea încearcă să te convingă că nu e aşa.